Țuică în biberon

Folosirea substanțelor cu efect calmant pentru adormirea copiilor mici era frecventă în întreaga Europă a secolului al XIX-lea. În Europa Occidentală și în Statele Unite ale Americii se vindeau așa-numitele „siropuri de liniștire”, precum Mrs. Winslow's Soothing Syrup, care conțineau morfină și alcool.^[4]

În satele românești, unde asemenea preparate erau scumpe sau greu de procurat, rolul lor a fost preluat de remediile aflate la îndemână: fierturile de măciulii de mac, suzeta de cârpă înmuiată în zahăr și, mai ales în zonele pomicole, țuica de prună. Primele mențiuni ale „picăturii de țuică” date pruncilor apar în rapoartele medicilor de plasă de la sfârșitul anilor 1880.^[2]

După Primul Război Mondial și Marea Unire, anchetele sociale conduse în mediul rural au consemnat practica în numeroase sate din Oltenia, Muntenia și Transilvania. Potrivit acestor anchete, în anii 1920 aproximativ o treime dintre familiile intervievate în județele pomicole recunoșteau că le dăduseră cel puțin o dată sugarilor „lapte cu țuică” pentru a-i adormi.^{[1][necesită citare]}

Practica era legată în special de perioada muncilor agricole de vară: mamele plecau la câmp de dimineața până seara, iar copiii rămâneau în leagăn sub supravegherea bunicilor. Biberonul, adesea o sticlă obișnuită prevăzută cu o tetină de cauciuc sau cu un dop de cârpă, era umplut cu lapte de vacă îndulcit, peste care se adăugau câteva picături de țuică.^[2][5]

Începând cu anii 1920, medicii igieniști și asociațiile de ocrotire a mamei și copilului au inclus „biberonul cu țuică” printre principalele cauze evitabile ale mortalității infantile, alături de alimentația nepotrivită și de lipsa igienei. Broșurile de educație sanitară distribuite la sate avertizau mamele că alcoolul „nu adoarme copilul, ci îl otrăvește”.^[4][2]

După Al Doilea Război Mondial, extinderea rețelei de dispensare rurale și a puericulturii moderne a dus la abandonarea treptată a practicii, care în anii 1960 mai era semnalată doar sporadic.^[1]

Descrierile etnografice arată că țuica era amestecată de obicei cu lapte, ceai de mușețel sau apă îndulcită cu zahăr ori miere, pentru a-i masca gustul. Se credea că băutura „încălzește burta” copilului, îi calmează colicii și îi aduce un somn liniștit.^[5] În unele zone se folosea în același scop și pălincă sau rachiu de casă.

Practica era însoțită adesea de cântece de leagăn și de formule de descântec pentru somn. Etnografii au consemnat și credința că pruncii care „gustă din țuică” vor fi „tari ca stejarul”.^[1]

• Fiertura de mac – ceai din măciulii de mac de grădină, folosit în întreaga Europă de Est pentru adormirea copiilor; conținea alcaloizi opiacei și a provocat numeroase intoxicații.^[4]
• Suzeta de cârpă – o bucată de pânză în care se lega pâine mestecată sau zahăr, dată copilului să o sugă.
• Siropurile de liniștire – preparate comerciale pe bază de opiu sau alcool, vândute în farmacii până la începutul secolului al XX-lea.
• Gripe water – remediu britanic pentru colici, care a conținut alcool până la sfârșitul secolului al XX-lea.

Medicina modernă consideră că organismul sugarului nu poate metaboliza alcoolul, deoarece ficatul nu este încă dezvoltat. Chiar și cantități foarte mici pot provoca hipoglicemie, somnolență profundă, depresie respiratorie, convulsii și comă.^[3][6] Somnul aparent liniștit observat de părinți era, de fapt, un efect al intoxicației.

Societățile de pediatrie recomandă ca sugarilor și copiilor mici să nu li se administreze nicio cantitate de alcool, sub nicio formă.^[3]

Expresia „a crescut cu țuică în biberon” a rămas în limbajul colocvial românesc, fiind folosită ironic despre persoanele care „țin la băutură”.^[5] Tema apare și în umorul popular și în emisiunile de divertisment despre viața de la țară de altădată.

• Țuică
• Medicină populară
• Mortalitate infantilă
• Pediatrie

• Barbu, Andrei (2011). Istoria puericulturii în Europa. București: Editura Medica Nova.
• Popescu, Elena (2009). Copilăria la sat în România interbelică. Pitești: Editura Valea Argeșului.

• Materiale media legate de țuică la Wikimedia Commons